Impresii verzi!

Orice comentariu este de prisos!

Stigmatul credinţei

Pe măsură ce vantul bătea biciiuindu-ne feţele cu sălbaticie, pâcla se desprindea făcând loc priveliştii. Caldarâmurile păreau fire înodate de aţă albă. Apa curgea lin, pe sub Podul cu Lei, cu o prospeţime extatică iar lumini jucause se aprindeau în rotocoalele apei, ca licuricii.Vroiam să zăbovim mult în locul acela mirific iar mulţi dintre noi nu am mai fi plecat vreodată.

Pe când coboram colina Citadelei, seara scufunda oraşul într-un albastru violaceu ce se răsfrângea în degradeuri, deasupra capetelor noastre. Puzderia stelelor scăpăta lumini pale, difuze, asemenea margasitelor. Curând, am ajuns într-un squar ce gazduia biserica intitulată bizar Domul Pescarilor. Felinarele din apropiere scăpărau lumini galben-trandafirii, dezvaluind faţada înaltă a bisericii ce curgea cu prospetime în dantelării, în onduleuri asemenea unduielilor străvezii ale apei. În acel loc persista cu duioşie mirosul florilor de tei. Am zăbovit în acel loc până când razele dimineţii au străpuns pâcla fumurie iar lumina palidă a noii zile începuse să cadă lin peste feţele budapestenilor.

În copilărie, bunica mă ducea la liturghia de duminică. Îmi spunea că avem origini poloneze, de aceea suntem catolici şi că nu este nimic ruşinos în asta. Această precizare era mereu binevenită întrucât la şcoală, preoţii ortodocşi mă terorizau constant din pricina catolicismului meu, încercând să ma convingă de faptul că noi încălcăm porunca lui Dumnezeu pentru că ne rugăm la statui. Eu şi cei ca mine eram stigmatizaţi, ridicaţi în picioare la ore, arătaţi cu degetul şi batjocoriţi în faţa clasei. Ajungeam acasă în lacrimi, umilită şi epuizată. Nu-mi mai făcea plăcere să merg la şcoală iar asta îl supăra pe tata enorm. Preoţii erau schimbaţi deseori însă alt chip, aceleaşi obiceiuri. Se pare că aceste practici persistă şi astăzi. Tata era bun ca pâinea caldă şi se ferea să vorbească de rău preoţii ortodocşi. Într-o zi, văzând însă cât mă chinuiam şi impresionat de lacrimile ce-mi curgeau fără oprelişti, a izbucnit: “Dacă te mai persecută vreun preot, să-i spui că Steinhard, în Jurnalul fericirii susţine că s-or închina catolicii la statui, însă şi ortodocşii au icoanele lor, şi tot la chipuri cioplite intră! Nu mai fi necăjită! Ce contează este că noi ştim cu toţii, catolici şi ortodocşi, că ne rugăm la Dumnezeu.” Tata era foarte citit şi detesta incultura, mediocritatea. În privinţa agumentului Inchiziţiei, se declara însă învins: “Din păcate, noi vom plăti mereu sangele vărsat de alţii, va trebui să te obinuieşti cu ideea”. Într-o zi am să povestesc cum mi-a transmis pasiunea pentru lectură şi m-a îndemnat să scriu.

Din grădina de trandafiri bunica făcea cel mai ales buchet pentru a-l duce la biserică. Atât de mare mi se părea, încât mă întrebam cum îl putea ţine în braţe. Mă lua de mână ca să nu mă piardă în mulţime şi intram împreună cu pioşenie în biserică. Ne aşezam împreună pe o băncuţă iar ochii mei de copil erau imediat captivaţi de statuetele înalte şi duioase, intensitatea culorilor din vitralii şi prospeţimea luminii din biserică. În funcţie de starea pe care o trăiam, lumina părea că se desface în pulbere, alteori devenea orbitor de înălţătoare, însă cel mai grozav era atunci când într-un anumit moment, lumina se frângea şi-şi făcea loc în mine, încălzindu-mi trupul. În timpul mesei, bunica se uita la mine cu ochii ei mari, albaştri şi înlăcrimaţi. Semăna cu statuetele din biserică, palidă la faţă şi blândă. Uneori, în timpul predicii, mă cuprindea neliniştea sau nerăbdarea şi începeam să-mi fâţâi picioarele în dorinţa de a pleca mai repede acasă. Nu înţelegeam foarte bine ceea ce spunea preotul şi mă plictiseam. Bunica mă liniştea când îşi punea mâna caldă pe creştetul sau genunchiul meu. Din liturghie-mi plăcea cel mai mult momentul în care se dădea pacea, atunci când dădeam mâna cu ceilalţi credincioşi. Aveam impresia că ne spunem “Nici o grijă, nimic rău nu ti se va întampla cât timp te veghez”. La sfârşit, bătrânele se strângeau cu zecile la uşa bisericii. Mă laudau, ma luau în braţe, mă ciupeau de obraz (asta mă enerva cel mai mult!) şi-mi întrebau bunica cine este copila care fusese atât de cuminte. Îmi umpleau buzunarele cu dulciuri.

Două dovezi de dragoste

Întors în Japonia după ce a studiat medicina în Anglia, eroul romanului Vant de Răsărit, Vânt de la Apus de Pearl S. Buck, intră în contact cu o familie (de japonezi) fidela tradiţiei şi culturii japoneze. Devotamentul acestei familii vine în contradicţie cu formaţia pe care acesta o primise în Occident, în timpul anilor săi de studiu. Cât timp este plecat, tânărul nu numai că se rupe complet de cultura japoneză dar ajunge să credă cu tărie că multe din obiceiurile şi tradiţiile cu care crescuse sunt absurde, ridicole şi barbare. Formaţia sa intelectuală suferise transformări profunde. Când mezina familiei se îndrăgosteşte de acesta, doctorul îi cere să-şi demonstreze dragostea printr-un sacrificiu ce se doreşte a fi, din punctul de vedere al tradiţiei japoneze al acelui secol, suprem. Îi cere să-şi dezlege picioarele. În mentalitatea acelui secol, o femeie era frumoasă în funcţie de cât de mici şi delicate avea picioarele. De aceea, picioarele femeilor erau legate cu faşe cât mai strâns, din fragedă pruncie. Oprind circulaţia sângelui, picioarele nu se puteau dezvolta şi-şi pătrau astfel, delicateţea. Când îi cere acest sacrificiu, doctorul îi explică tinerei consecinţele imediate. Fluxul masiv de sânge ce va fi eliberat în membrele inferioare îi va cauza dureri greu de suportat, inimaginabile însă îi făgăduieşte că nu o va părăsi, că-i va fi alături şi vor trece prin acele suferinţe împreună. O, şi prin ce dureri crâncene va trece acea tânără care, iubind fără măsură acel bărbat îşi va dezlega picioarele pentru a-i face capriciul de a pune capăt “barbariei” (aşa cum doctorul însuşi o numeşte) de a avea picioarele legate! Depăşind temniţele tradiţiei, aceasta înţelege, în final, că un mod bun de a iubi este acela de a dărui.

Ramon Sampedro, tetraplegicul din Marea Lăuntrică (Mar Adentro - regizor Alejandro Amenábar), după 28 de ani de imobilizare la pat, are o singură dorinţă. Aceea de a muri. Nu voi stărui asupra discuţiilor din cadrul filmului privind aspectele etice, filosofice, religioase şi legale ale eutanasiei. “De ce să mori?” este întrebat Ramon de Julia, avocata ce urmează să-i susţină cazul în instanţă. “Să vedem, vreau să mor pentru că viata…pentru mine, în această stare, nu merită trăită…Nu e mare lucru. Moartea a fost şi va fi întotdeauna lângă noi. La sfârşit, acolo ajungem. Toţi. Moartea este parte din noi”. Ramon nu-şi poate folosi nici mâinile, fapt ce-i transformă dependenţa sa faţă de cei din jur, într-una totală. Singura lui bucurie este aceea de a călători imaginar spre mare. “Dacă ajungem la proces te vor întreba de ce nu cauţi alternative pentru dizabilităţile tale. De ce respingi scaunul cu rotile? – A accepta scaunul cu rotile e ca şi cum aş accepta fărâmituri din ce a fost libertatea mea. Uite, stai acolo, la doi metri depărtare. Ce înseamnă doi metri? O distanţă insignifiantă pentru orice fiinţă umană. Ei bine, pentru mine, aceşti doi metri ca să ajung la tine sunt o călatorie imposibilă…sunt o himeră, un vis. De aceea vreau să mor”. De Ramon se îndrăgosteşte fără speranţă Rosa, o femeie uşor naivă, mamă a doi copii, dj şi muncitoare la o fabrică de conserve, deopotrivă. Rosa trăieşte deziluzii severe în cadrul filmului: dezamăgirea de a nu-l convinge pe Ramon să renunţe la ideea de a-şi încheia socotelile cu viaţa, apoi amorul său fulgerător pentru cea care pare să-l înţeleagă cel mai bine, avocata Julia, suferindă de o boală degenerativă. Când Rosa insistă ca Ramon să lupte pentru a trăi, demonstrând validitatea teoriei lui Hegel asupra egoismului omului în dragoste, acesta îi răspunde: ”Asta numeşti tu dragoste? Să mă ţii aici împotriva voinţei mele? Persoana care mă iubeşte cu adevărat este cea care mă va ajuta să mor. Asta înseamnă dragoste…Rosa”. În cele din urmă, Rosa îl ajută pe Ramon să-şi curme viaţa descoperind că cel mai sincer mod de a iubi este acela de a dărui ştiind că nu va primi ceva în schimb.

Orhideea lui René Lalique

René Lalique a fost un mare bijutier de naţionalitate franceză. Traducând frenetic din albumul pe care-l aducea tata în fiecare seară, am descoperit că, de fapt, René Lalique devenise cunoscut prin sticlăria sa. În pandantivele sale descoperi imagini fantasmagorice. O orhidee realizată în email albastru îşi deschide a v-a petală într-un bust de femeie din sticlă. Pe un alt pandantiv emailat, un cap de fiinţă sălbatică din fildeş îşi găseşte locul între trei safire impresionante de culoarea mării. Notă pentru necunoscători: safirele mai pot fi galbene şi roz. Capul de femeie se zice c-ar fi al Sarei Bernardt. O piatră de lună înconjurată de safire albastre formează centrul altui pandantiv, reprezentând o insectă cu aripi din sticlă şi email. Antenele, sub forma cârceilor de strugure, sunt garnisite cu diamante. Pe o zgardă de câine este imortalizat un peisaj feeric - arbori de aur înconjuraţi de iederă emailată. Un cocoş colorat în stil Art Nouveau exprimă intenţia lui Lalique de a face din bijuterie o operă de artă. Artistul recurge, pe parcursul carierei sale, la diverse materiale ca sticla, aurul, emailul, perlele, agatele, opalele. Femeia este centrul universului său şi sursă de continuă inspiraţie.

Amiciţia dintre René Lalique şi Sara Bernhard demonstrează faptul că prietenia adevărată nu cunoaşte graniţe mai ales când aceasta se naşte organic, între un artist şi un iubitor de artă. Despre Bernhardt se ştie că era cea mai mare admiratoare a creaţiei lui René Lalique. Fidelă operei sale, Sara îl prezintă pe artist colecţionarului şi omului de afaceri Calouste Sarkis Goulbekian, ce îi va achiziţiona peste 150 de piese, cele mai multe create între 1900-1903. Goulbekian a simţit şi a înţeles talentul lui Lalique iar între cei doi se înfiripă o prietenie statornică, ce va dura până la sfârşitul vieţii lui Lalique (1945). Lalique crează furibund, încurajat de cei doi. Ce dovadă de prietenie sinceră puteau oferi Bernhard şi Goulbekian mai presus decât recunoasterea şi încurajarea talentului artistului? După moartea acestuia, Calouste Sarkis Goulbekian deschide un muzeu va purta numele bunului său prieten. Acest muzeu va fi adevărata orhidee a lui René Lalique.

Condica de reclamatii de la posta

“Pentru ca nu aveti camera de supraveghere, nu veti afla ca v-am furat lipiciul. Si nu e prima data! Dl. X”

“Facturi Vodafone, Orange, Electrica, Zapp, Cosmote, Upc, Dolce, Eletrica, Distrigaz, luati-mi tot, si viata! Posta e mai rea ca FISCUL! Nici nu vreau s-o mai vad pana luna viitoare! Unul cu tendinte de suicid. Ps: Pe nevasta-mea n-o luati? Pe ea vi-o dau de bunavoie!”

“Eu si baietii facem constant posta sistemul judiciar romanesc. Gorbunov.”

“Vecinul meu are amanta. Eu si restul blocului putem depune marturie. Vasilache.”

“Esti un dobitoc! De ce-i tradezi pe cei ca tine? Restul blocului.”

“Sefa functionarelor este o dna. foarte voluptoasa. Imi aminteste de vaca Florina, de la tara. Numai buna de muls. Stelica”.

"Nu sunt naturali, sunt SILICOANE. Un cunoscator."

“Cine-a gasit pereche manusi de piele sa o stapaneasca sanatos! Un prost.”

“Stiu cine esti, manusile tale-mi vin ca turnate! De unde-ai stiut ce numar port? Un norocos.”

“Gigi, n-am avut pana acum curaj sa te intreb insa, imi dai si mie numarul tau de telefon? In speranta ca vei citi vreodata aceasta condica, a ta pe veci, Geta.”

“Ieri noaptea, trecand prin fata sediului dvs., am elucidat misterul mirosului de urina ce ma trazneste de la intrare. Un vagabond confunda usa cu WC-ul. Desigur, faptul ca suspectul seamana cu mine este doar o intamplare. Un vigilent.”

“Nu mai vin sa platesc facturile la dvs. Cand imi zambeste, functionara ma oripileaza. De ce nu-si pune dintii? Fat-Frumos.”

“Lasati orice speranta, voi, cei ce intrati aici! Domnii X, Y si Z.”

“Mai ales daca aveti mult de stat la coada! A.M.”

“Sunt realmente ingrijorat! Cat am stat la rand, am constatat ca peretii sediului dvs. au 30 de fisuri si 15 pete de igrasie. Ma preocupa faptul ca nu v-ati reparat inca teava sparta iar apa se prelinge catre intrerupator, ceea ce ar putea cauza un scurtcircuit. Doua scaune va lipsesc iar alte doua, sunt rupte. Nu mai aveti lipici. Doua felicitari v-au cazut de pe perete. Batranica din fata mea v-a dat cu 10 lei mai mult si nu i-ati spus. Rusine! Un somer cinstit!“

“Functionara mai traieste? Bioritmul dansei este mai lent ca al strabunicii mele.”

“Foaie verde doua paie,
Mita puneti la bataie!
Caltabosul de nu-l dati,
Acasa nu mai plecati! Un literat”.

“Sunteti niste prosti, cu totii! De-asta tara noastra-i corupta pana-n maduva oaselor!”

Eduard al III-lea la TNB. O piesa ratata

Zilele trecute am fost sa vad Eduard al III-lea. Neinspirat regizorul piesei, Alexandru Tocilescu. Ma puteti acuza de puritanism, insa cand ma duc la teatru sa vad Shakespeare, ma astept sa vad o interpretare clasica a unei piese clasice. Si, de fapt, poate multi spectatori, satui de tot mai frecventele abordari multimedia, aleg Shakespeare pentru acest clasicism. Dupa ce am vazut piesa insa, m-am intrebat pana unde poti merge cu modernismul in interpretarea unei piese de Shakespeare?

Primul soc: ce cauta jazz-ul pe coloana sonora? Nu vreau sa fiu prost inteleasa. Sunt o mare admiratoare a jazz-ului si-l apreciez cu orice ocazie il pot asculta. O buna prietena mi-a facut chiar si un cd un clasici ai jazzului iar intre Bessie Smith, Aretha Franklin, Dulce Pontes etc., nu stiam ce sa ascult mai intai. Cand insa l-am auzit pe Benny Goodman in timpul scenelor de dragoste din piesa (Dumnezeule, jazzul era atat de departe de a aparea!) m-am intrebat ironic daca nu cumva se induce idea ca Shakespeare fusese un vizionar ce anticipase, asemenea lui Nostradamus, evenimente importante ce aveau sa marcheze secolele viitoare. Am considerat insa ca s-a dorit de fapt, a transpune cat mai bine patima iubirii plina de pacat ce incepuse sa-l cuprinda pe Eduard, ca sa nu fiu prea conservatoare in judecarea piesei.

Al doilea soc: pentru a exprima maretia bataliei dintre armatele conduse de Eduard al III-lea si Jean Valois, ti se pune o proiectie despre…primul razboi mondial! O, si ce soc poate avea auditoriul care, intr-o piesa de Shakespeare, are “privilegiul” de a vedea imagini cu bombardamente terestre si marine deopotriva din primul razboi mondial! Impactul unei asemenea abordari este nimicitor si inoportun. In primul rand, proiectia aceea a reusit sa distruga total atmosfera secolului respectiv. In al doilea rand, te intrebi daca nu cumva regizorul iti insulta inteligenta. Batalia dintre francezi si englezi, oricat de mareata ar fi fost aceasta pentru cele doua tabere si istorie, in general, in niciun caz nu s-a ridicat la talia primului razboi mondial! In al treilea rand - si cel mai grav – proiectia video a atentat la ceea ce este mai de pret intr-o piesa de teatru: interpretarea actorilor.

Dialogul dintre Jean Valois (Serban Ionescu) si Eduard al III-lea (Ion Caramitru) apoi monologul excelent (cred!) al ultimului trec fara efect asupra publicului. Spectatorii sunt mult prea socati de proiectia video pentru a mai urmari desfasurarea evenimentelor pe scena. Am urmarit atenta reactia auditoriului. La sfarsit, un singur spectator s-a trezit sa salute cu aplauze monologul exceptional al lui Eduard al III-lea. Soarta piesei fusese transata iar derularea unor noi proiectii cu desene gen graffiti pentru a exprima introspectia celor doi mari regi inainte de ultima lupta a fost detaliul care a ucis fara drept de apel piesa. Pana unde poti merge, pana la urma, cu interpretarile moderniste ale pieselor lui Shakespeare? Pentru ca daca aceastea presupun sa treci pe plan secund piesa in sine (interpretarea actorilor si desfasurarea evenimentelor) pentru niste trucuri care nu-si au locul intr-o piesa clasica, sau un niciun caz, intr-o piesa de Shakespeare, atunci pot spune cu mana pe inima ca nu ma intereseaza.

Unele piese sunt frumoase in simplitatea lor. Nu cred ca trebuie sa insultam actorii pornind de la premisa ca acestia nu sunt indeajuns de buni sau suficienti pentru a face dintr-o piesa de Shakespeare una reusita. Si, din nou, nu cred ca trebuie sa abordam toate piesele de teatru din perspectiva modernista. Daca toti regizorii ar judeca intocmai ca Alexandru Tocilescu, oare ce s-ar intampla cu piesele clasice? Ar inceta sa mai existe? Haideti sa nu distrugem specificul clasic al operelor lui Shakespeare, unicitatea si atmosfera acestora.

La sfarsitul piesei m-am ridicat si am aplaudat totusi, cu sinceritate. Am aplaudat felul in care au jucat actorii (inclusiv generatia tanara) care, dincolo de sabotajul regiei, nu m-au lasat sa plec revoltata, inainte de terminarea ultimului act. Caramitru si Ionescu pot juca cu succes personaje shakespeariene iar ultimului i-as sugera sa se lase, oricat de bine ar castiga din asta, de telenovele. Pentru ca telenovelele nu fac cinste meseriei de a juca teatru.

Un CAINE SCUMP

Am fost copil singur la parinti. In clasa a V-a, le-am dat parintilor de ales: un fratior sau un caine. Cum nu se iubeau foarte mult, au preferat varianta b. Intr-una din zile, cand m-am intors de la scoala, am vazut un cos suspect in sufragerie acoperit cu o patura. Am intrebat-o pe mama: “Ce-i in cos? –Ceapa!”. Am tacut. 15 minute mai tarziu, treaba incepuse sa mi se para cam suspecta. Ce cauta cosul cu ceapa in sufragerie? Apoi, ceva si mai suspect. De sub pledul de pe cos iesea o codita. “E-adevarat ca ceapa incolteste dar nu face coada! Excelenta deductie!” Mandra de mine, am ridicat pledul si-am vazut-o. Mica rau cat o lingurita şi cafenie, catelusa aceea se inrudea cu chiuhuahua si soricarul deopotriva. In ochi – doua masline mari si negre - dintr-un anumit unghi si in functie de cum batea lumina, puteam sa-mi oglindesc clar chipul. Direct in ochi, cu asa o mare sinceritate se uita la mine.

Ati vazut vreodata o stire la televizor despre un caine care, infruntand un anume pericol, salveaza viata unui om? Cainele este, asa cum spune si zicala, cel mai bun prieten al omului: semper fidelis. Oamenii te pot trada si uita dar cainele nu o va face vreodata. Cand avea un an, am luat-o la piata cu mine. Era o zi frumoasa de primavara si pe strada, in lumina aceea rozalie a diminetii, adierea usoara a vantului mirosea a portocale. N-am sa uit acea mireasma. Catelusa statea la mine in brate si ofta adanc, gangurind ca un copil. Ochii sai mari si negri stateau nemiscati incercand sa prinda intr-o frantura de imagine agitatia de pe strada. Era hipnotizata. Un minut a fost de ajuns ca sa se rataceasca de mine atunci cand a trebuit s-o las jos din brate ca sa iau sacosa cu cartofi de la vanzator. Cautand-o disperata, am zarit-o cum alerga pe strazi traversand in fuga intersectiile printre masinile care goneau.

Perspectiva de a pierde o fiinta la care tii face pamantul sa-ti fuga de sub picioare. Abia mi-am tarat corpul greu ca plumbul spre casa, convinsa fiind ca am pierdut-o. Capul mi-era greu si-mi frigea, tamplele-mi palpitau ca si cand vroiau sa se desprinda de cap si s-o ia la goana pe caldaram. Nu mai mirosea a portocale pe strada. Aveam un gust putred in gura si-mi simteam corpul schingiuit, ca si cand era tintuit pe o masa de laborator si un scelerat imi smulgea bucati de carne cu un cleste. Am gasit-o asteptandu-ma in fata liftului. Isi amintise drumul! In timp ce urcam scarile, catelusa se intorsese catre mine, dand usor din codita. Cand m-a vazut s-a uitat cu ochii ei negri intr-ai mei si-a sarit in brate. Acum este batrana si are reumatism dar tot gaseste resursele sa se bucure cand ajung acasa.

CEHOV a scris nuvela Un caine scump. Am citit-o cu multi ani in urma si cu o pasiune greu de descris, ca un om infometat o saptamana caruia i se ofera, in cele din urma, un bot de paine. Banuiam ca subiectul tratat de Cehov era acela al prieteniei sincere dintre caine si om. Eroul nuvelei, posesor de caine, nu scapa vreun prilej de a se fali cu patrupedul sau pe care il crescuse de cand era mic. Intr-una din zile, plimbandu-se cu acesta pe strada, se intalneste cu un strain care-i indrageste cainele. Il indrageste atat de mult incat vrea sa-l cumpere convins fiind ca nu exista ceva pe pamant care sa nu aibe pret. Nici macar iubirea. Ii propune proprietarului o suma. “Dar cum se poate, nu ca l-am crescut de mic si tin la el”. Incet, incet, strainul ridica suma ca la licitatie. “Nu, nu pot face asta, cum m-as putea desparti de tovarasul meu de viata?” Curand insa, suma strainului devine greu de refuzat. Pana la urma, dragostea proprietarului de caine a avut un pret. Brusc, mi-am dat seama ca “scump” nu insemna “drag”. Acesta este CEHOV, mereu ridiculizand ipocrizia si imperfectiunea oamenilor. Eu nu mi-as vinde vreodata cainele. Pentru ca il iubesc si pentru ca am retinut lectia predata de A. P. CEHOV.